Și am ales să râd. Mamă, și ce am mai râs! Și eu, și colegii. după ce le-am împărtășit momentul.
Marți după-amiază, imediat după ce am mâncat și creierul e atât de lent…
Merg la bucătărie să-mi fac o poțiune magică, cunoscută sub denumirea de „cafea”.
Dau nas în nas cu doamna care ne face curățenie, nouă in ză office.
Bâjbâi după o ceașcă, sperând să nu fiu nevoită să socializez, nu de alta, dar e ora aia de moleșeală, în care zău că nu am chef să deschid gura.
N-am noroc. Mă uit la ea, gura i se deschide cu slow motion (sau așa văd eu?) și aud următoarele:
– Iubita, cum te cheamă?
M-am uitat în jurul meu, sperând să mai fi intrat cineva în bucătărie între timp. Nada. Zero fete. Doar eu și întrebarea care aștepta răspunsul.
Doamna, foarte nerăbdătoare din fire, nu așteaptă prea mult răspunsul, așa că raspunsul ei și al meu vin relativ simultan, și se aude cam așa:
Eu: Amalia.
1 secundă după:
Ea: Eh, orice nume e frumos!
Cri-cri! Cri-cri!
Am luat cafeaua și am plecat spre birou încruntată. Apoi un val de râs.
Hai, că abia aștept să văd cum vă cheamă pe voi. Că până la urmă, orice nume e frumos!
foto: Unsplash.com
