La Dolce Vita

Drumul visinelor incepe de aici!

prajitura cu visine

Mai exact, din Dărăști, Ilfov. Din copacul care mi-a susținut greutatea vreme de 30 de minute, timp în care am reușt să-mi retrăiesc o întâmplare din copilărie și să culeg cam 2 kilograme de bucurii cu sâmburi.

Nu știu cum am reușit, dar pas cu pas, cu câteva zgârieturi pe brațe, m-am văzut suită în vișin, cu o mică găletușă în brațe și cu dorința de a ajunge cât mai sus pentru a culege până la ultima minunăție dulce-acrișoară.

Zicem că am avut un flashback cu ocazia asta. Mi-am amintit de prima dată când am îndrăznit să escaladez un copac. Nu un vișin, ci un cireș, nu la țară, ci în mica grădină din spatele blocului, nu a mea, ci a vecinei plecate în concediu.

Așa era în zona în care locuiam, Sibiul anilor ’94-’95, proprietarii de la parterul blocului, printr-o înțelegere tacită cu ceilalți vecini, aveau grijă de grădina aferentă blocului, pe care o cultivau fie cu flori, fie cu legume, flori și pomi fructiferi, fie cu buruieni…Deh! După năravul omului.

Vecina avea de toate în micul spațiu verde, dar nimic nu mă făcea să tânjesc mai mult decât cireșul ăla mare din mijlocul grădinii, care la juma’ de luna iunie era împodobit până la refuz cu mici bobițe dulci și roșii.

Întâmplător am prins o discuție în casă și am aflat o informație extrem de utilă – vecina e plecată în concediu. Așa că am făcut în minte, rapid un calcul extrem de simplu:

vecina plecată+15 iulie+cireș plin de fructe= tip-til din casă și cățărat în pom

Simplu, nu?

Zis și făcut. Nu am avut cum să iau cu mine vreo pungă, am zis că o să iau căteva în buzunarele fustei. Da, am plecat în fustă. Una roșie, din jeans, cu buzunare în formă de inimioare. Ah, frumoasă fustă!

Hopa sus, apoi hap-hap, bag câteva și în micile buzunare și hai să cobor, să nu se prindă mama că lipsesc.

Doar că socoteala de acasă nu prea se potrivește cu cea din…cireș, nu prea prevăzusem vânt și crengi legănate. M-am trezit în vârful cireșului, legănată de colo-colo și cu o mare spaimă că cireșul caută răzbunare.

Cred că mi-am făcut zeci de scenarii în 20 de minute, până când am auzit vocea maică-mii strigându-mă.

Îi răspund. Ea nu mă vede. Îi zic unde sunt. Mă amenință că nu mai ies din casă, apoi mă calmează și-mi spune ce traseu al ramurilor să urmez până jos.

Și uite cum s-a schimbat situația în doar câteva clipe. Dacă până atunci voiam să cobor, acum aș fi dat orice să rămân acolo.

Am coborât, mama nu m-a certat (prea tare), dar m-a mustrat că am plecat pe ascuns din casă.

Apoi mă uit în jos:

Picioarele mele – pline de zgărieturi. Fusta…ei bine, fusta arăta de parcă ar fi explodat un borcan de dulceață pe mine.

Not a nice image.

Deschid ochii și mă văd, 23 de ani  mai târziu, cățărată în vișin, așteptându-mă din clipă în clipă s-o aud pe mama strigând după mine.

Nu m-a strigat, dar în schimb aud de jos țârr țârr! Nu era greu să-mi imaginez cne mă sună, cred că a fost o conexiune la distanță.

Vișinele au avut un traseu frumos anul acesta. Unele au devenit compot, iar cele mai norocoase – prăjitură cu bezea.

prajitura cu visine si bezea

Bună, de te lingi pe degete!


P.S. Dacă vreți rețeta, să-mi spuneți.

P.S.S. Dacă vreți o bucată de prăjitură, este prea târziu, abia de a apucat să se răcească și tava era goală.

  •  
  •  
  •  

No Comments Found

Leave a Reply